Cand e atat de bine, ce naiba mai ramane de zis? Muzica e primul layer, peste care pui si discutiile, glumele, hohotele, urletele, berile, bataile din palme, privirile. Simfonie, nene. Iar zambetele sunt mai mari decat ale Jokerului din intoarcerea aripatului negru. Chiar si acum, peste weekend.

Si ce muzica, ce incheiere, ce petrecere.

Brain science isn’t an exact science.

“The schizophrenic is lika a man permanently under the influence of mescaline, and therefore unable to shut off the experience of a reality which he is not holy enough to live with, which he cannot explain away bacause it is the most stubborn of primary facts, and which, because it never permits him to look at the world with merely human eyes, scares him into interpreting its unremitting strangeness, its burning intensity of significance, as the manifestations of human or even cosmic malevolence, calling for the most desperate counter-measures, from murderous violence at one end of the scale to catatonia, or psychological suicide, at the other. And once embarked upon the downward, the infernal road, one would never be able to stop.”

Ceea ce se leaga foarte frumos cu asta:

Wikipedia, Electroconvulsive Therapy

“Immediately following treatment (with Electroconvulsive Therapy) the most common adverse effects are confusion and memory loss. (…) It is the purported effects of ECT on long-term memory that give rise to much of the concern surrounding its use. The acute effects of ECT can include amnesia, both retrograde (for events occurring before the treatment) and anterograde (for events occurring after the treatment).”

Giovani: Da, sigur. Si eu vroiam sa te intreb unde ai pus telecomanda.

Margareta: Chestia asta nu mai merge. Gata. Plec.

Giovani: Sub reviste nu e. Mai e locul ala dintre perna si bratul fotoliului. Unde imi pica mereu bricheta.

Margareta: Mi-am strans lucrurile. Nu vreau sa te superi pe mine.

Cainele: Ai pus-o pe televizor.

Margareta: Pa.

Giovani: Uite ba ce chestie, o sa umblu la tv ca-n 92, de la butoane.

Margareta iese, Cainele mananca biscuti, Giovani schimba postul.

FOR NEDA reveals the true story of Neda Agha-Soltan, who became another tragic casualty of Iran’s violent crackdown on post-election protests on June 20, 2009. Unlike many unknown victims, however, she instantly became an international symbol of the struggle: Within hours of Agha-Soltan’s death, cell phone photographs of her blood-stained face were held aloft by crowds protesting in Tehran and across the world. With exclusive access to her family inside Iran, the documentary goes to the heart of who Neda was and what she stood for, illuminating the larger Iranian struggle for democratic freedoms through her powerful story. Directed by Antony Thomas.

Anul trecut, cam pe vremea asta*, megacompania Daewoo a inchiriat jumatate din terenurile arabile ale Madagascarului pe o perioada de 99 de ani. Pe langa faptul ca a inspirat un film de animatie cu niste animalutze simpatice, insula asta din estul Africii mai e cunoscuta pentru locuitorii atat de saraci, incat, in comparatie, femeia care doarme sub bancomatul BRD de langa blocul meu pare Ivanka Trump.

In Kenya, o companie numita Dominion (Dumnezeu e mare si ironic) a cumparat vreo 7.000 de hectare de teren arabil, pe undeva pe langa satul unde traieste bunica lui Barack Obama (serios, lui Dumnezeu ii arde de glume).

In ultimii ani, cumpararea sau luarea in leasing, en-gros, a terenurilor arabile din tarile sarace a devenit un trend in investitii. Statele dezvoltate au din ce in ce mai multe guri de hranit, incalzirea globala nu e deloc blanda cu terenurile agricole, deci o gramada de companii au plecat in cautare de noi teritorii de cultivat. Africa e noua frontiera a food rush-ului.

E adevarat ca e cam greu sa ramai obiectiv cand vine vorba de lucrurile astea. Pare povestea clasica a bogatilor care-i asupresc pe saraci si le iau pamanturile pentru a-si hrani odraslele rasfatate. Poti sa-i spui neocolonialism. Dar nu e atat de simplu.

Tarile din Africa au nevoie de investitii straine. Unele pamanturi nu-s folosite deloc, iar majoritatea sunt exploatate insuficient (pentru standardele occidentale). Banii platiti de investitori ajuta guvernele africane, noile ferme produc locuri de munca pentru populatia saraca, iar majoritatea companiilor construiesc elemente de infrastructura inexistenta in tarile africane. Multi promit sa ajute comunitatea prin construirea de scoli, spitale si drumuri.

Totusi, lucrurile nu sunt atat de roz pe cat le-ar descrie un piarist de corporatie. Situatia e cam complicata cand te gadesti ca in tari precum Madagascar, coruptia e atat de mare incat face Romania sa para un stat functional. Deci oamenii obisnuiti au sanse minime sa beneficieze de pe urma banilor. In plus, te poti intreba cine o sa verifice daca scolile, drumurile si toate ajutoarele pentru comunitate ajung mai mult decat o promisiune.

In articolul din Business Week se vorbeste de africani fortati sa-si paraseasca casele in schimbul a catorva dolari, de promisiuni corporatiste neonorate, de vaci confiscate si oameni saraci si tristi care au deveni si mai saraci si tristi.

O expresie americana spunea ceva in genul  “if it walks like a rat, eats like a rat and shits like a rat, then it probably is a rat”. La fel si cu neocolonialismul asta.

*de fapt, acum mai mult timp. ar trebui sa public drafturile cand le scriu, nu juma de an mai tarziu.

Fact nealocat #1: Nu am zburat niciodata cu avionul.

Fact nealocat #2: Stiu care-i diferenta dintre un F-16 si un F-14, plus multe alte chestii despre avioanele de lupta. Ca un adevarat klingonian, nu stiu nimic despre avioane civile. (da, cand eram mic imi placea aeromodelismul. Set geek alert to condition red)

Fact nealocat #3: Music for Real Airports al englezilor The Black Dog e cel mai bun album ambient pe care l-am ascultat in ultima vreme. Iar dupa cateva ascultari sunt destul de fericit ca n-am prea avut de a face cu aeroporturile. Englezii o zic cel mai bine:

Airports are important and revealing. They are dystopian microcosms of a possible future society. The necessity of safety requires that they be systems of human control which only elevate the stress of their transient occupiers. Airports’ promise travel, exploration and excitement but endlessly break that promise with their stale, tedious pressure. They are intense and overwhelming environments. (de aici)

Fact nealocat #4: The Black Dog este si un nume dat depresiei clinice.

Bonus de pe un album mai vechi: